Reasons

•August 6, 2014 • Leave a Comment

who in the world do I think that I am? I guess it depends on who I believe...

I am alive. That’s what I’m telling myself almost each and every day.  I say almost, as there are some in which I feel I am dead… inside, dead to the world around me, which is just a screen of personal perceptions, so dead to me.

I found myself appreciating small lovely things, like little kittens or a rare flower. Nature has a way of dealing with the ugliness humankind has brought upon it. I am alive, because I smile from time to time to such small beauties… I had a flat mate that used to say he was Borg. I feel old. Do I look as old as I feel?

Although I thought I stopped, I surprised myself acting with mathematical precision within groups hoping, waiting for the others to act so I could act without fault. I am alive because I haven’t yet determined myself to think that I am right… or that others are. I still have my doubts.

Am I young enough, or too old to have found/retained trust in the people I surround myself with? I am alive because I still have chunks of emptiness within me that haven’t yet been filled and would still like to. I should wish for death instead? Some might push me towards the latter. People will forever and always disappoint you. a moment of flawed judgement and…

I found myself yearning human interaction, human touch. Social masks and social theatre, interpreted  through the social other, have me pinpointed on a conceptual chess board. I am alive because I want a specific thing from a certain someone who has “their” own issues and isn’t able to comply. I am alive because I feel pain and because I feel the heaviness of the silent night pressing upon my existence.

I still exist even though nothing needs me to. Most if not all things would just go on without any issues. I am alive because I exist in the perception of others. It’s aching that I am not part of the perception of a certain other. That certain other…

Am I alive? Who the fuck cares about beauty, the people they interact with, real needs, trust and what’s really under the mask? I am alive… or at least I wish I was.

Who in the world do you think that I am? I suppose it depends on who you ask

Auuu… u-u-u-u-u

•July 11, 2014 • Leave a Comment

Sweet-sweet honey, I love you… vorba unui cantec…

Smile, without a reason why

Mi s-a spus ca acord prea mare importanta unor aspecte ale vietii sociale, aspecte pe care lumea, in general, le priveste cu superficialitate, nu neaparat ca le-ar lua ca atare, ci, pur si simplu pentru ca timpul si stransoarea in care viata, sau mai larg, existenta in momentul de fata nu le permite un altfel de unghi de care sa se uziteze.

E bine si asa rau, zic eu. N-au decat. Am lasat, pe parcursul timpului, in urma, multe grupuri de interes, persoane, perceptii, concepte, atitudini, pentru simplul fapt ca ne-am despartit treptat de elementul esential din al meu punct de vedere.

Probabil ca ar fi fost bine mai devreme, pentru ca resentimentele si dezamagirea sa nu atinga cote maxime. Sper ca toate amintirile placute, caci sunt si din acestea, de ce sa fiu meschin? sa le tina piept iar galagia sa se transforme treptat in serenitate. Vreau sa retin doar un apus de soare, indiferent cat de sumbru. Vreau sa tin minte pajistea asa cum a fost inainte de razboiul sangeros ce a avut loc cu cateva zile inainte, dupa care cadavrele inca zac, intrate in putrefactie… aux clartes des etoiles

Vreau… cam multe nu-i asa?

Je crois entendre encore, cache sous les palmiers…

Hiperbola

•April 16, 2014 • Leave a Comment

Death of a flame

Este o figură de stil pe care cu toții ar fi trebuit să o învățăm la română și, bănuiesc, să o lăsăm să cadă în negura istoriei. Să nu încercăm să transformăm diverse și diverse aspecte din viața noastră în astfel de figuri de stil. Totul trebuie trăit cu moderație, aș spune acum, înțelepțit de noul maculator așezat în față, propus ca și punct de re-pornire.

Nu-l vreau. Vreau doar punctul de oprire. 10 mai. Un moment spre care tind precum cotangenta la dreaptă, doar cu diferența că eu voi atinge și voi și depăși punctul respectiv. Totul se va fi transformat într-un simplu epitet sau probabil își va fi pierdut chiar și această atribuție, rămânând un simplu adjectiv, la fel, pierdut în negura istoriei.

Tot ce mi-am dorit a fost ca lucrurile să meargă mai bine, dar aparent sunt mai importante orgoliile personale, auto-infatuarea și cel mai probabil afacerile ascunse din spate, parte cărora nu mi s-a permis să fiu. Nivelul redus al paranoiei îmi permite să exclud al treilea element ca fiind prea puțin important, deși semnificativ.

Cerusem părerea obiectivă a unui prieten, în legătură cu performanța, zic eu, execrabilă, cu scopul de a depista. observa și ulterior a analiza punctele slabe ale performanței în sine, motiv pentru care îi mulțumesc profund. Îmi pare nespus de rău că nu voi avea ce feedback la feedback să-i ofer deoarece mi-am dat seama, cu ajutorul îndemnului primit din partea unei alte prietene, pe parcurs, că nu are nici cel mai vag sens să trimit mai departe feedbackul său pentru că, vorba englezului, it would fall on deaf ears. Și în aceeași măsură nu trebuie să fim chițibușari… adică, premiul 1 este totuși premiul 1… până și ziarele locale spun chestia asta… Ceea ce ziarele locale bănuiesc că nu au aflat, este faptul că informația pe care au primit-o era incompletă.

Dacă vine vorba de manipulare, indiferent a ce, putem avea o discuție serioasă. Deși sunt tânăr, am experiență în domeniu. Dar deja… tot vorba englezului, water under the bridge… sau a românului, ce e val, ca valul trece

Noi spre a fi sănătoși…

De te-ndeamnă, de te cheamă/Tu rămâi la toate rece.

There’s a crack in your gaze

•March 10, 2014 • Leave a Comment

Pentru că ai răspuns.

Pierdut în gânduri încep să simt adierile mai răcoroase venite împreună cu apusul soarelui. Discuțiile mi se rostogolesc în minte ca niște bolovani coborând versanții muntoși în urma unei ploi torențiale. Capul mi-e calendar – nu din ăla creștin ortodox – din ăla de buzunar.  Iarba deasă pe care ne așezaserăm la umbra copacului, în ideea să ne odihnim, încă emană căldura acumulată pe parcursul zilei. Nu-mi vine să mă ridic. Mi-e bine aici… cu tine.

Începe să se audă câte un greiere din loc în loc, Mirosul ierbii încinse este îmbătător. Șuvoiul de gânduri mă amețește. Taci! Doar ține-mă în brațe. Adierile îmi mângâie fața. Mă simt în siguranță aici, cu tine… deși m-ai încolțit de atâtea ori azi. M-ai pus la zid în repetate rânduri. Mai lipseau lanțurile conceptuale și m-ai fi putut transforma în sclavul tău.

Începe să se întunece. Ar trebui să ne regăsim drumul spre casă, spre umanitate, spre civilizație… spre ceilalți… deși nu vreau. Caldura începe să se disipeze. Răcoarea clipelor mă masează pe spate. Nu m-ai vrut. Sau nu te-am vrut eu? N-am mai fi avut nevoie de nimeni dacă ne-am fi avut unul pe celălalt. Nu ți-ar fi fost mai bine cu mine. Dar n-ai mai fi avut nevoie de nimic. Îți garantez.

Mi-e zob mintea. M-ai distrus azi. Te-am lăsat să mă distrugi azi. Și e prea întuneric acum să mai găsesc toate cioburile prin iarbă. Parfumul serii este îmbietor. O parte din mine va rămâne pentru totdeauna printre firele de iarbă. Bucăți din mine vor rămâne pentru totdeauna aici… cu tine…

Pentru ca mi-ai vorbit.

Please talk… It’s me. Talk to me…

Spre

•March 6, 2014 • Leave a Comment

Doar niște “bacterii” din punct de vedere macro, agățate de o rocă ce se mișcă cu viteze din ce în ce mai impresionante, pe măsură ce depărtezi punctul de referință de propria persoană, într-un univers pe care, “bacterii” fiind, nu vom reuși nicioadată să-l putem percepe, darămite să-l și înțelegem.

Am auzit o chestie interesantă într-un film văzut de curând. Redată, prin filtrul propriei percepții, ar fi ceva de genul că singura diferență între animalul om și celelalte animale este că omul adaugă/atașează sens absolut oricărui element cu care intră în contact. Deci făcând un pas înapoi, practic, având ca punct de pornire o perspectivă darwiniană, viața nu are sens, decât atât cât îi atașăm noi.

Din păcate, animalul om a reușit să atașeze sens unor elemente imaginate din nevoia de adaptare la dezvoltarea la adaptare… și așa mai departe, sensuri care au ajuns pe parcursul dezvoltării cât și adaptării să se piardă în polisemii, traduceri și adaptări…

… și asta acum, când “schizofrenia” socială e doar la început.

Mă bucur pentru cei pentru care lumea are doar câteva mii de ani.

Mă bucur pentru mine, că m-am născut acum și nu peste încă vreo 10.000 de ani, când animalul om, în excepționalul caz în care nu reușește cumva să o dea de gard și să se autodistrugă între timp, va mai fi evoluat cel puțin încă o treaptă… pentru că senzația pe care mi-o lasă aberațiile monumentale ale prezentului umanității, nu… viitorul nu sună bine.

Dar sunt atât de egoist găndindu-mă doar la specia mea. Poate că celelalte specii de vietăți vor evolua deopotrivă și ne-om primi-o peste nas gravo-gravissimo.  A se înlocui “poate” cu “sper” în fraza anterioară.

Când mă gândesc că suntem zvârliți prin univers de forțe pe care nu vom reuși niciodată să le stăpânim, indiferent cât de mult vom evolua sau involua… “It’s not you, it’s me” sounds ridiculous… precum și multe altele… mai ales acelea care incep cu “trebuie să…” sau “ar fi bine…”

“Târâș-grăpiș și tot ajungem în groapă” Chirica Marius Aristotel, 5.03.2014

Floricol

•February 14, 2014 • Leave a Comment

old_street

Se mai îmtâmplă uneori să mai ajungi și în locuri plăcute din punct de vedere estetic, chiar dacă ușor degradate din cauza trecerii timpului. Un sentiment plăcut de liniște, deși este foarte mare agitație în juru-mi. E frumos. Cafeaua, la fel de bună ca de obicei. Barmanul și barmanița la fel de draguți ca de obicei, cu eternul zâmbet în momentul în care m-au văzut. “Te-ai întors?” Da, o vreme, zic.

A venit primăvara, cu alaiul ei de flori. La figurat. În Flowers, cafeneaua mea preferată din Cluj. Chiar dacă încă nu mă simt în largul meu, se procesează reintegrarea în sistem. Cu gânduri senine și, cred că, pentru prima dată, on-line de aci.

A ieșit în sfârșit soarele (și pe strada mea, literally).

R&B

Credeam

•January 26, 2014 • Leave a Comment

1535500_10202350221830052_187165593_n

Da’ chiar credeam…

Nu conteaza… ca daca ii sa te futa ceva, perceptia te va fute grav. Pe covoras.

Piano Concerto No.3, Rachmaninoff

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 169 other followers