I am your worst nightmare

I was something you had the chance to understand. I was something you had the chance to touch. I was some thing…

No more.

Entre l’amour et l’amitie…

Self fulf. pro.? sau…?

In ceea ce priveste urmatoarele cateva zile, gen, trei sau patru, hopefully trei, nu patru, trebuie sa iau o decizie acum. Sa merg pe varianta de outcome pozitiv al self fulf. pro., pe varianta de outcome negativ al self fulf. pro. sau nici macar sa nu iau in calcul self fulf. pro.?

Sa incep deja sa ma detasez de tot ce a fost si va fi sa fie? trying to keep cool? Stiu ca ar fi trebuit sa o fi facut deja. Cel mai bine este sa fii at peace cu tot ce ai facut pana in momentul la care ajungi sa iti pui intrebari in legatura cu situatii plauzibile viitoare.

Ma simt ca in timpul scolii cand nu imi faceam ceva tema pentru a doua zi, sau cand stiam ca a doua zi voi avea o oarecare confruntare de orice fel. tot felul de scenarii imi napadeau chiar si atunci mintea, chiar daca erau in nuante de gri. Da, acum sunt colorate. Stiu ca momentul va veni si va trece mult prea repede astfel incat oricare dintre scenariile respective sa isi atinga in vreun fel calitatile pe care mintea mea li le atribuie. Firesc ar fi, in urma acestor past experiences, ca everything to just rest. Everything in my mind should just fuck off back in the darkness whence it came. Un glont? conceptual evident. I died already too many times…

Imi doresc sa se trezeasca maine dimineata doar corpul meu. Mintea mea sa ramana inerta, strivita, deasupra mormanului de caramizi(reprezentand esec dupa esec, esec peste esec si esec langa esec – ce este “ma vie”) de sub care a fost dezgropata. Iar lumea sa priveasca prin mine, asa cum se intampla de fiecare data cand ridic intrebari cu care sunt prea comozi sa interactioneze. Vocea mea sa se transforme in fosnet, intr-un fosnet insesizabil, inperceptibil… Si practic toti ghimpii pe  care i-am ascutit cu hotarare si dedicatie pe parcursul ultimilor ani sa cada. Just a socially desirable face in the crowd. It would be easier for everyone.  N-ar mai supara sau deranja pe absolut nimeni.(/?)

Ii dai tiganului un deget, el iti ia toata mana. Ma invart printre ei. Lumea e plina de tigani. Fiecare dintre noi avem cel putin cate unul in noi. Nu ma voi lega de dimensiuni. Suntem negri ca dreacu pe dinauntru, indiferent ca vrem sa recunoastem sau nu.

Nici asa nu va fi bine. Pentru ca nu poti sa multumesti pe toata lumea. Eventual doar cu ajutorul unui aparat de descompunere moleculara… Partea cea mai amuzanta este ca eu recunosc ca am standarde ridicate in ceea ce priveste satisfactia si pot intelege nivelurile inalte cerute de unii, dar mai jos de nivelul legumicol nu cred ca pot ajunge pentru a multumi dorintele bacteriene ale unora.

Cica daca am reduce atomii din care suntem compusi (toata rasa umana existenta) doar la elementele din care sunt compusi atomii, fara spatiul dintre ele, am reusi sa ocupam doar spatiul pe care il ocupa un cub de zahar (aka zahar cubic).

Mie imi place spatiul, oricarei plante si oricarui animal ii place spatiul.

“Whatever” este, invariabil, un raspuns which can drive people to madness (I know, I was mad once). A good tool to use in situations you want to conserve your mental stability. Sa-l folosim, zic… lasand la o parte self fulfilling prophecies and other such “academic learnt ideologies”.  Nu ne mai punem problema de a multumi pe nimeni. Nu ne mai intereseaza cine, if anyone, se zgarie in ghimpii nostri, nu ne mai intereseaza daca frunzele noastre n-au nuanta care “trebuie” sau ca florile noastre si-au pierdut parfumul inchipuit al anilor ce au fost. Nu mai conteaza daca blana noastra a devenit mai aspra si ca rabia se scurge prin venele noastre inclestandu-ne caninii in diverse si diverse ego-uri. Ne pisam. Ca orice animal care doreste sa se usureze. Nu ne mai amestecam gandurile… nu ne mai amestecam gandul… nu imi mai amestec gandul. il las sa se separe singur, pentru ca mai apoi se va evapora, cu siguranta. Chiar daca ar fi grait, it would fall on deaf ears… deci, ce mai conteaza? Asa macar stiu cu siguranta ca nici neantul nu-l va auzi niciodata.

Poveste de april (6)

“Nu cred ca se va mai schimba vreodata.” “Poate va deveni doar o imagine din ce in ce mai neclara” sopti o voce surprinzator de intunecata n contextul sagetilor aprinse venite de sus. “Nu. Nu voi uita. Nu voi uita niciodata.” “Pe cine incerci sa pacalesti? Te vei scurge la un moment dat, precum sangele prin vene inspre ceea ce-ti va dicta trupul. Oricat de mult ar suferi flacaruia emotionalului din tine in acest moment, te vei rostogoli ca o avalansa inspre carnal, descoperind culmi pe care nu credeai ca le-ai avut vreodata si ingropand cu noianul uitarii tot ce ai simtit pana acum.” “Nu vreau. Am iubit prea mult. Am iubit…” “Ai iubit…” pe un ton zeflemitor… “”Numai iubireaaa doar iuubirea…”

Se ridica de pe banca incercand sa tina sub control dialogul interior. “E timpul pentru o cafea” isi spuse zambind aprinzandu-si o tigara. “Oricum banca asta era tare incomoda” isi zise incercand sa se auto-depaseasca. Intrand in zona relativ verde, caci iarba de-abia ce incepea sa rasara acolo se apropie de magnolie si tragand usor de una dintre crengi, isi apropie nasul de una dintre flori. Nuante de parfumuri ii umplura mintea si gandurile ca un drog. Se indeparta, parca plutind…

“Cafea…” zambetul ii reveni pe buze si intorcand capul in directia bancii pe care se asezase, “Nu, nu voi uita. Nu.” Ridicand din spranceana un subtil “intelegi?” porni in directia cafenelei lui preferate, desprinzandu-se de staticul vibrant al parcului.

Lay down in the green grass,
Remember when you loved me…

Mucegai

Nu voi scrie despre “cum se scapa de mucegai”. Nu voi scrie despre mucegaiul de pe pereti sau de pe mancare ci despre mucegaiul pe care il raspandim prin noi insine odata cu felul in care abordam activitatile pe care le “suntem nevoiti” sa le intreprindem.

Am spus-o si o repet. “Niciodata nu trebuie nimic. Intr-adevar, unele lucruri sunt necesare, dar niciodata nu <trebuie> nimic.” Rezulta ca in momentul in care te angajezi intr-o activitate oarecare, se presupune ca te dedici intr-o anumita masura activitatii respective. Acum… acea activitate poate presupune, sau nu, interactiunea cu alti membri ai rasei umane. In cazul fericit in care activitatea careia te-ai dedicat nu implica decat obiecte este strict treaba ta cum, cand si ce faci. Dar de obicei, omul fiind creatura sociabila, si-a dezvoltat, prin adaptare la schimbarea ritmului “supravietuirii”, cred, abilitatea de “a conlucra” pentru a-si atinge scopurile, gen, tu faci talpa, eu sireturile, alalalt materialul papucului samd. Avand in vedere ca iti doresti sa ai o pereche de papuci relativ ok, se presupune ca ii acorzi credit celui care face talpa papucului si respecti munca pe care o depune, indiferent ca vei folosi numai tu papucul sau ca il veti purta pe rand ba tu, ba el. Prin faptul ca respecti munca lui, il respecti si pe el. Daca nu respecti munca lui, nu-l respecti nici pe el.

Diviziunea muncii sociale presupune respect pentru cei cu care divizi munca. Ce-i drept, e posibil sa am o viziune invechita asupra a ceea ce priveste unele intersectari de variabile. Poate au aparut articole prin presa, de curand, pe care sa nu mi le fi trimis si mie, desi sunt abonat la noile descoperiri in materie de… Exista sanse sa ma insel, nu neg. Posibil ca stilul meu de gandire sa fie mucegait la randul lui. Poate (desi in ultima vreme am spus-o absurd de des) am luat-o pe ulei, grav, dar si uleiul ajunge sa mucegaiasca daca il lasi. Dar mucegaiul clasic poate fi recunoscut de catre oricine indiferent ce rasa de mucegai postmodern acopera stilurile de viata si sistemele de valori actuale.

Radem, glumim. Futem? Platim. M-am saturat de cacat. E cazul sa mai treci si tu la aparat. Vidanja e oricum la colt. Deci… Pofta Mare!

“Un inger sfrijit, un inger diabetic“, un inger mucegait

Reactie

Nu avion cu… Nici una chimica, decat daca intri in niste profunzimi cu care primadonele cu reumatism cerebral nu se incurca, deoarece nu pot pune mana pe dumnealor. Nu… Una de clasa a III-a. Semn de masculinitate si rational puternic, sa te ridici si sa te retragi, de fiecare data cand lucrurile nu se misca cum vrea dejtu’ tau mic (pentru ca e clar caci cu acela gandesti), este un exemplu foarte bun de dat copiilor. Din pacate te defineste ca fiind otravit de comoditatea simplismului din “rationamentele” prin care iti descrii “prezenta”… sau “absenta”. Depinde daca stai sau nu. Oricum este un exemplu specific romanashului din ziua de azi. Se potriveste foarte bine in contextul actual. Daca activitatea ta se rezuma strict la a construi imagine cel mai bine este sa o faci singur. Daca vrei sa faci arta pentru arta, tu ramanand in calcul strict ca si obiect creator, atunci da, poti sa o faci si intr-un grup. Dar daca nu, atunci da-o de gard, si innoad-o de cateva ori ca e clar ca e detasabila si n-ai nevoie de ea si apoi du-te invartindu-te cat vezi cu ochii caci cu oameni ca tine nu se poate ajunge la performanta, decat daca redefinesti performanta prin doar doua variabile. Nici n-are sens sa-ti spun care, pentru ca nu le vei putea cuprinde.

Cat despre cei pentru care unele lucruri sunt prea laice, ma si pis. Prin burlan, de la distanta. Chiar daca sunt tanar, e prea obositor sa ma scobor la acel nivel de pseudo-”religios”. Uite… idee de afacere: Straie bisericesti impermeabile (pentru momentele in care toata lumea se va pisa pe ea biserica si “religios”). Nu cred ca voi mai prinde momentul, observand cretinismul negusogen specific romanilor, dar generatiile viitoare pot incerca.

Astept sa vad primul om care se tine de cuvant in ceea ce priveste propriile decizii.

Ca sa nu mai zic de faptul ca vrei si mult si bine… Pe sistemul “ciufulirea cacatului in trei acte”. Doua au fost.

“E trist la noi in cuget si roza-i flescaita… din radacina stearpa…” Ada Milea

Si s-a rupt…

… si s-a facut intuneric peste tot…

Stiu ca s-ar putea sa para usor uzat “gustul amar” pe care il retine gura mea, dar iata ca il simt din nou. Nu fix amu…

Cine trebuie sa stie, stie. Cine nu… nu cred ca doreste sa stie de unde originea acestui “gust amar” specific. It was bound to happen. Like, totally… Nothing good lasts forever. Mergem mai departe, cu glezna ferfenita, cu rana in pulpa “si voda-i un munte.”

Mergem mai departe (pr)in jeg si galagie, (pr)intre ciripituri, grohaieli si alte onomatopee, (de)gustand (aproximativ) zi de zi din mizeria umana de cea mai joasa speta. Suntem niste bucatari excelenti cand vine vorba de a asterne mizeria din noi pe farfurie, celor cu care interactionam, sub o forma digerabila. Avem noroc ca ne ciocnim, in existenta noastra oarba pe aceasta roca uriasa ce se misca cu o viteza incomprehensibila prin univers, din cand in cand de fiinte care inca mai au capacitatea de a inghiti rahatul din vidanja (un cuvant frumos regasit de curand in vocabularul unei prietene ce merita folosit) pe care o reprezentam.

Intrebarea mea este, ce ne vom face in momentul in care toti oamenii se vor satura? Pentru ca inevitabil asta se va intampla la un moment, mai apropiat sau mai indepartat.

Mergem mai departe (?)…

Si era la ora a treia…

Cu parfum de cuisoare

o ultima beuta, uitata pe un colt de etajera…

“Si pan’ la amiaza, de trei ori se face toamna… de trei ori pleaca si vin pasari din tarile calde…” Alcoolicii, Ada Milea