No way

•October 17, 2017 • Leave a Comment

crisscross

Văzui un film cu ceva doftor super, biografic. Pe tot parcursul filmului m-am gândit la conceptul de echilibru, concept pe care l-am “rotunjit” azi într-o conversație. Până la entropie totală, orice sistem trece prin perioade de echilibru. Râdeam de faptul că poate am cancer în zona corzilor vocale (spuneam deunăzi), încercare a universului de pune capăt aberațiilor ce-mi ies pe gură.

Dacă aș fi ales totuși calea mai dificilă (din punct de vedere academic), cel mai probabil ori aș fi murit până acum de ceva supradoză, ori, în cel mai bunoc caz aș fi fost dependent de ceva substanțe, altul fiind accesul la ele din poziția de medic, oricare ar fi fost specializarea urmată (în mintea mea, psihiatria – din motive lesne de comprehensat).

Luăm, deci, acest unghi de start. Sistemul din care am făcut parte, în încercarea de a se echilibra sau a se menține în echilibru (idee mai mult decât absurdă de altfel), a decis să exist încă – cred că e cea mai complexă introducere de până acum.

Tot încerc să-mi aduc aminte ce voiam să “mă fac” când eram mic. Nu neg, că pe parcursul tinereții (vorbesc de ea de parcă a trecut și nici măcar nu am ajuns la vârsta cristică – Hai că era tinerel. S-ar fi scufundat umblând pe apă, dacă ar fi fost mai baban) m-am văzut și super artist plastic cât și mare cântăreț. De la profesorat la preoție, trecând prin mediul non-guvernamental cred că, la fel ca studenții de la medicină, cu boala săptămânii, așa m-am văzut și eu în fiecare domeniu cu care am interacționat.
Dacă mi-aș fi conștientizat în tot acest timp mediocritatea, poate m-aș fi rostogolit pe un drum presărat de aspecte mai tehnice ale realității. Din păcate, însă…

… de mâini și de picioare și legat la ochi într-o intersecție mai ceva ca aia cu 7 străzi din Cluj, în ceață, noaptea. Și s-a și luat curentul.

13 ani și o săptămână and counting – un strop de curaj și contextul… eh… pe ăla îl poți reconstrui. What for? Pentru cine (îmi șoptește o voce – pentru că era nevoie și de un strop de ridicol ca să mai detensionăm atmosfera)?

Getting there is just half the journey (ca să încheiem în ridicol, dacă tot am ajuns aici).

I should probably warn you, I’ll be just fine
(Pharrell – Happy – Woodkid – Sad Remix)

Advertisements

Sau apă?

•September 6, 2017 • Leave a Comment

18765647_10211507921046809_1559291249814488618_n

Hmph… a trecut ceva vreme… Am asurzit între timp din cauza tirurilor care s-au strecurat pe șoseaua udă.

Vorbeam mai demult (pare că acum o eternitate) de zidurile pe care le construim în jurul nostru, ca metodă de apărare – posibil să mă fi referit strict la mine în ceea ce le privește. Ei… percepția asupra lor s-a schimbat (cam cum se întâmplă cu toate lucrurile, de altfel).

Mă percep la momentul de față ca fiind plin de vânătăi (conceptuale, că n-am mai folosit termenul de foarte multă vreme – nici contextul nu mi-o mai permite) de la aceeași idee atârnată de realitate cu un jierme.

O sectă de budiști de prin impresionanții munți asiatici utilizau o practică ce acum, cred că este ilegală – automumifierea. Nu voi detalia aici în ce consta aceasta, sunteți copii mari, vă descurcați voi să găsiți mai multe în legătură cu subiectul. Voi spune doar că avea legătură, mai mult sau mai puțin cu ziduri.

Pe scurt, îngropat de viu, un înfiorător mod de finaliza existența pe orice fel de plai, din perspectiva mea. Dar, ca să revenim la cuvântul tot mai rar uzitat… care-i diferența?

Ce ziduri, frate? Alea pe care le-ai construit în tinerețe, când practic, îți era frică și de propria persoană? Acum nu-ți mai este frică, cel mai probabil, pentru că încerci să mai apuci lacom câte o gură de aer de sub dărâmături. Îți este mai frică de moarte decât de propria persoană.

Că n-au fost de apărare? Au fost pentru imagine? Spoiți frumos, colorați precum pozele pe care le făceam când eram mici… Nici nu au fost din cărămidă, pietre de râu sau farduri? A… da… frustrări acumulate cu scopuri percepute ca fiind obiective. Mă scuzi, a fost o alegere conștientă și complet rațională, bazată pe considerentele x, y, etc. Aveam o prietenă căreia la un moment dat i-am spus că am senzația că se îngroapă în [muncă] (n.a. O altă alegere rațională – pământul te primește oricum și oricând, numai că trebuie să-l alegi ca material). Sau poate relații și interacțiune socială de o super calitate. “trebuie” să te integrezi și să te reconciliezi (etnic- ca să-i dăm și o aură de actualitate textului pe care peste vreo doi ani, nici eu nu voi mai ști la ce se referea). Una mai reușită ca alta până o dai suficient de grav în bară. Nu știu cum, dar tot îngropat de viu pari. Sunt curios dacă tu te-ai găsi sub dărâmături, că eu nu te văd.

Îți simt pulsul… slab… Am senzația că te percep. Încă…

I suppose it depends on who you ask (Simone White)

Flatline

•December 6, 2016 • Leave a Comment

pietro_pajetta_-_der_hass_-_1896

Am văzut mai demult un film cu un zombie care revine la viață (e, cred, cel mai potrivit formulat, în contextul în care nu-mi dau seama dacă e corect <învie> sau <înviază>… sau <înviește>?… glumesc. Deși, la cum se mișcă limba în ultima perioadă… Pun intended).

Nici nu mai știu când am scris ultima oară. Îmi propusesem să mă uit înainte să mă apuc de scris, dar n-am făcut-o. Sufletul meu, mic și negru ca un sâmbure de măslină a murit candva prin vară, în cazul in care nu a fost suficient de clar din postarea care, aparent, există.

Hmmm… am fost atât de criptic atunci încât nici eu nu-mi mai aduceam aminte dacă am povestit, sau, anyway, menționat momentul critic. Fuck the world. Nu. Prea târziu. Americanii au făcut-o deja.

Ideea era de a afișa un mic update în ceea ce privește starea mea de spirit actuală. Spuneam unor amici, că nu mă mai întristează ce percep că se întâmplă în ziua de azi. Sunt, în schimb, din ce în ce mai dezamăgit. Și nici măcar nu pot zice că am avut nu știu ce așteptări de la realitate. Bine… și realitate e mult spus. Dar am o bulină roșie că am folosit verbul “a percepe” înainte, nu?

Revenind… zombie… poate e mult spus. Da, nu mai am energie, deci din punctul ăsta de vedere, parcă se potrivește. Amu… care e pluralul de la zombie? Fuck… și trebuie și articulat… Reformulăm. Nu cred că există vreun zombie căruia să-i crească tensiunea. Nici nu știu. Au ei așa ceva? Nevermind.

Sunt dezamăgit de discrepanța dintre corpul nostru animal care a luptat zeci de mii de ani să supraviețuiască și eul social pe gâtul căruia stau cu piciorul de la părinți până la prieteni, trecând prin instituții cu liderii lor de opinie mai mult sau mai puțin opinie.

Unul dintre aspectele menționate în culegerea de date este că “nu există opinii bune sau rele,  corecte sau greșite”. Tzha!

Mi-a crescut gradul de imunitate la prostie. Nu fac decât să compătimesc pe cei care suferă din cauza acestei condiții. Cu cât sunt mai multe picioare pe gâtul unui om, cu atât descrește cantitatea de oxigen care ajunge la creier și normal că nu funcționează la adevăratul lui potențial.

Wake up!

Nu îmi e foarte clar dacă o spun în eter sau dacă replica este îndreptată către cineva(,) în mod particular (sau) mie.

Așa cum America a fost practic prinsă de pizdă de către Trump, la fel și România, numai că țărișoara noastră mai e și foșoșă.

You’ve got a new horizon it’s ephemeral style
A melancholy town where we never smile
|Celia Pavey – Feel Good Inc. – Gorillaz Cover|

PS. Imaginea este preluată de pe Wikipedia, reprezentânt un tablou realizat de  Pietro Pajetta,  în 1896, intitulat Der Hass (Ura, și nu, nu pe sistemul “exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc.” conform dexonline). Imaginea a fost publicată în articolul despre necrofilie.

To the hills

•June 28, 2016 • Leave a Comment

11906171_431963913676056_2075246891_n

Vreau să fac un pic de ordine pe rafturile prăfuite.

Confort, în dreptul scenei PE care se joacă o dramă excelentă. O singură problemă. Drama e parte a unui spectacol postmodern. Din cela interactiv. Un iaht plin cu frustrări și un iaht plin cu cataloage de frustrări și un iaht cu bărbați, da. Da. Bărbați cu cataloage cu frustrări.

Deși interesant ca experiment teatralo-social, devine deranjant când actorul se contopește cu rolul. Nu mai interacționezi doar cu rolul, oricât ai încerca să te păstrezi în public. Muntele de frustrări se revarsă, ca o magmă densă, mistuind tot în cale.

Emoționant, din perspectiva schimbării scenelor, sau mai degrabă a măștilor, că scena e tot aceeași, cumva, încercând să păstrez confortul, care, ce-i drept, e nemaiîntâlnit, încerc să-mi regăsesc echilibrul. Nu vreau să încep să sap prin munte în încercarea de a găsi sâmburele de ființă care mi-a stârnit interesul, în cazul excepțional în care chiar există și nu e pur și simplu o plăsmuire fantomatică a unor dorințe imposibil de contextualizat.

Încerc și io să înțeleg măștile, că doar, de… trebuie să interacționezi cu ele pe scenă… teatru mă-sii. Nu e bine. Încerc și io să înțeleg ce-i sub mască, ca doar, de… nu sunt actor de profesie, și măcar la un nivel uman, poate-poate oi fi capabil. Nu e bine. Încerc să mă dau la o parte din calea vijeliei magmatice ce se dezlănțuie în fața mea, că doar, de… câtă apă să am la mine? Nu e bine.

Nu… Nu e bine pentru mine. Cine cristos m-a pus să merg la teatru? N-ar fi fost mai bine să stau acasă și să-mi imaginez în continuare confortul PE care, aparent, mi-l imaginez (defapt) acum? Sau e vorba aici de acel self-fulf-pro care, chit că târându-se, încearcă să-și demonstreze că are dreptate?

… dați-mi cinematograf...

Împăcat, ziceam acu ceva vreme. Sunt în continuare, deși cu un gust amar de…


“To the hills” Alexander Bălănescu

but think twice…

•May 31, 2016 • Leave a Comment

the_splitting_headache____by_teophoto

A part of me died last week; “the last part of what made me feel human”, I said to someone. The last shreds of human affection I had, abruptly transformed into social norm, common sense and obligation. Rerunning all aspects of this wonderful weekend in mind, sickens me. Won’t lay them down on this virtual page, as these are things one won’t allow to be forgotten, as they mark the rift between ages and between social groups; me and everyone else.

Sad that this had to be the context to reveal all those burning frustrations with the lack of excellence, human depth and self esteem.

I wish I could call it a step towards maturity, but I will only interpret it as shit-slapping and disengage.

I really do hope ISIS will gather the strength necessary to destroy everything in its path beyond these wretched lands. We deserve to burn as a nation and everything we’re associated with. We never took responsibility for anything. At least then, we’ll have someone to blame.

And we will burn. One way or the other. There’s no doubt about it.

Either way, we’re smoldering.

Ha, ha, ha! Bless your soul! (Gnarls Barkley |Crazy|)

În umbra unei stele reci

•April 12, 2016 • Leave a Comment

1327485010930420

Câteva mângâieri firave, disipate pe câteva meridiane… Cuvinte cu duiumul, violate de vidul pe care încearcă să-l satisfacă… Dorințe eronate, puse la loc pe rafturile prăfuite ale, surprinzător, aspirațiilor… Orbiri scrijelite în jurnale de război…

Coioții se iau la întrecere cu girafele în mintea mea.

I’ve tried.

Nu-i nimic. Nicăieri. Și… e bine?

Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.

Then, later, when it gets dark…

•January 12, 2016 • Leave a Comment

6069_A-small-pink-flower-by-the-roadside

Am avut senzația că am spus deja tot ce puteam spune. Vreau să fi spus tot. Am spus prea mult… Nu cred. Rememorez monologurile împreună cu imaginile atașate. Dar nu de aici iradiază liniștea.

Am ajuns în situația strugurelui care el însuși se consideră prea acru. Și mai sunt și din cela de import, fără nici un sâmbure (de adevăr) ca să mă pot înmulți. Am deraiat grav. Nu contează. E bine(,) și pe lângă drum(, mă pot bucura de atât de multe lucruri).

Riscul este prea mare să mă îngrop de viu dărâmând zidurile de apărare, motiv pentru care ele vor rămâne în picioare. Știu.

Paths can’t cross if they don’t exist, or rather, if one chooses not to acknowledge them.

D(o)ar eu mă înțeleg, cel puțin uneori.

You make me forget myself…