of your loving arms

•March 30, 2015 • Leave a Comment

Mă sperie gândul. Nu, filtrele raționale îmi atrag atenția că defapt, doar mă indispune.

Într-un colț mucegăit de țară… Despre percepție vreau să zic. E așa o… am o imagine în minte pe care mi-aș dori să o văd realizându-se în realitate, dar în aceeași măsură parcă totuși aș vrea-o departe de mine. Nu. nu pot fi eu, cel de acolo. N-ar fi natural. Ar fi… Nu, N-aș fi eu. Asta în cazul care sunt cine cred că sunt. Poate greșesc. M-am învăluit în mantie și am dispărut ca magicianul de pe scenă. Nu mai sunt numai eu. Sunt eu plus( )valoare. Nu vreau și totuși mi-aș dori.  Părți din mine pe care nu le-am exprimat niciodată îndeajuns.

Vreau să îți ofer o parte din control… Nu. Nu vreau asta. Vreau să îl iei cu forța. În urma unei lupte pe viață și pe moarte, ca în basme, când Prâslea…

Nu vei reuși. Nu ai nici un fel de șanse. Mă uit la tine de la distanță (am hipermetropie). Câmpul meu gravitațional te-ar spulbera. Praful și pulberea sunt grunjoase. Țestoasă… nu știu ce-mi veni. Ultimele zvăcneli ale unei lumânări rămase fără substanță. Umbra unui scris pe o coală albă după ce o radieră a încercat să-și facă treaba pe cât de bine i-a fost dat de creatorul său să funcționeze. Un steag stins în arșița unei zile de vară fără adieri, într-un parc paralizat de liniștea duminicii încinse de Gustar.

Mi-ar plăcea să te văd încercând. E singura plăcere ce mi-a mai rămas. De ani buni de zile încoace. Singurul lucru ce îmi mai face să tresară pulsul. Zumzetul binecunoscut al unui țânțar ce te anunță în beznă că nu ești singur. De altfel, cu toții avem foarte mulți prieteni microscopici care nu ne părăsesc niciodată. La modul ăsta, dacă privești, nu ești niciodată singur. Și sincer cred ca am întâlnit și bacterii mai inteligente decât mulți membri ai speciei umane.

Nu vei încerca… La fel ca restul, nu vei avea răbdarea suficientă să… ce? Da. Dacă stai bine să te gândești, sunt mulți la care accesul ar fi mult mai ușor. Nu. Nu cu un asemenea complex de variabile, factori și permutări. Sunt unic. Norocul vostru. Ghinionul meu. Dacă aș fi în locul multora, mi-aș fi scos ochii deja.

Tot timpul voi avea venin suficient încât să otrăvesc pe oricine. Punctul meu forte rezidă în gestiunea punctelor tale slabe.

Chiar mi-ar plăcea să te vad încercând…

Ne auzim mai târziu? Cu siguranță că ne vom auzi, dar mă vei și asculta? Eu…

 I will stand tall

Somethin’s amiss

•February 14, 2015 • Leave a Comment

Why do they always smile and lay silent?

There comes a time when one interacts with such powerful examples of functional hows referring to ways of interacting with the world around that one feels that one should re-evaluate one’s own pillars of perception.

A voice keeps whispering from one of the dark corners. No, honey, not you. You shall more than likely blossom (in a soon – a very powerful word for word translation, for some Romanian friends of mine know why).

Why dream of the world when one could recreate it? One could merely flick a wrist and most of the zombies, caught in the web of deceit and lies also known as life (through it’s mundane existence) would whither and fade from any/all records.

One will merely start taking things as they are perceived, not as one wished they were.

Jimmy Carr said at some point: “Do you think when a stripper gets home thinks to him/herself: ‘Darn, more work’?”

How must words feel when they retire for the night, in Silence, behind the shadow of darkness knowing very well what they were created to do and realising what meaning they ended up holding as the sun was disappearing behind the forest?

You might choose to say you’re made of star dust, but you know as well as one does. We’re both, just nuclear waste.

How dare you not sleep, when everybody thinks they’re awake?

You know something?

•January 22, 2015 • Leave a Comment

In the madness and soil of that sad earthly scene

Cu toții știm câte ceva, nu neg, dar unii știm mai mult decât realitatea a lăsat să transpară prin pânza de umbre cu care ne orbește existența. Nu. Nu. Acei unii nu sunt clarvăzători. Așa ceva nu există. Nu. Nu sunt nici genii, nici măcar supraaglomerate (pentru cei care nu s-au prins, “supraaglomerat” este folosit ca antonim la “pustiu”).

Pentru acești unii, realitatea este pătura cu care te acoperi atunci când ți se face frig la picioare, pentru că nu ai șosete la îndemână. Realitatea, mai flexibilă decât elasticul de la chiloți, este remodelată în concordanță cu situațiile în care apare. Da, știu, veți spune că realitatea este prezentă peste tot. Corect (cred că e pentru prima oară când aveți dreptate pe acest blog).

Dar în ce formă? E realitatea ta? sau a altcuiva? sau a acelora unii? E de menționat că acei unii sunt capabili de o imaginație atât de vastă, încât Narnia începe să semene cu groapa cu nisip în care ne jucam noi în tânără pruncie. Nu zic că acest tărâm nu este mai plăcut privirii și mai comod gândirii, mai ales când ți se rupe de fapt, ție, în interiorul tău lăuntric, pentru că ești ignorant, și nu ești conștient de faptul că ți-au practic picat chiloții și de consecințele acestui fapt.

Da. Ești în curu’ gol pe stradă, pentru că în primul rând ai crezut că ești dincolo de (traducerea de la “beyond”) Narnia (Narnia fiind actualmente groapa de nisip… pentru numele lu’ Cristi, străduiți-vă să țineți pasul) iar în al doilea rând pentru că ai crezut că realitatea în sine îți va ține chiloții pe tine. Nu. Pe bune. Nu te mint. Ai nevoie de elastic.

Poftim? Nu te aud, Ești prea în spate. Tu nu porți chiloți?

Ce vă spuneam? Ignoranță, dar la alt nivel (cu pluralul niveluri). Și de altă natură.

Ai parte de propria realitate? Înseamnă că ești autist. Și-ți mai permiți să și trăiești.

Ai parte de realitatea altcuiva? Înseamnă că ești ignorant/adaptat/acceptat. Și-ți mai permiți să și comentezi

Ai parte de realitatea acelora unii? Înseamnă că ești de fapt în curu’ gol pe stradă. Și ești de tătă mândra minune.

Un tâlc otrăvitor…

I’ll worship like a dog at the shrine of your lies
I’ll tell you my sins and you can sharpen your knife

You and I

•January 4, 2015 • Leave a Comment

Do not go gentle into that goodnight

In the wonderful words of the wonderful Elton John, “friends never say goodbye”.

It’s the end of the party and the beginning of a new act. 2015. A new world, full of promises, shades and illusions. Nature was good enough to just throw a blanket of whiteness over the dirt we live in. Sunbeams are blinding at this point. It’s better this way.

The final countdown? I know it started a very long time ago, with those very first forced four, which were actually two, which are now, actually, only a theoretical one, absent and caught up in that worldly subsistence. A considerable void. But an honest one. Many have worked their way through it over the years, more or less present, more or less “in touch”. laughs, sounds of broken hugs and false smiles still reverberate under the blanket of blinding light. The dreams that “we” had before are all dead. Nothing more, than confetti on the floor. It’s unfortunate that we, as a race, have managed to keep nature at bay. It would have been nice to have that blanket of light inside our homes, inside us. at least from time to time. Blinding all our senses and hiding all the dirt we spew out during the decrepit moments of our putrefied existence.

Rage, rage against the dying of the light.

2015 objective: maintaining the void intact.

So…

Goodbye!

Is it safe?

•December 28, 2014 • Leave a Comment

Is it a secret?

“Is it secret? Is it safe?”

Nu vreau să ies. Nu am ce vedea dincolo de ce am văzut deja. Culorile au decăzut în nuanțe de grena. Am așteptat suficient de mult astfel încât încă pe-atâta să-mi pară chiar nesemnificativ. Nici nu mă gândesc. Nu. Nu vreau să ies. Ce să fac acolo? Dacă stai un pic să asculți liniștea de aici, vei auzi clocotul inexistenței de pe partea cealaltă. Nu. Nu te cred. E mai bine aici. Revigorant pe dracu. Dacă vreau să mă revigorez mă arunc sub un duș rece. Face bine la circulație, or so I’ve heard. Nu. Și nici măcar nu ninge astfel încât mizeria umană să se ascundă sub omăt. Prefer să văd albul de pe pereții din casă. E mai liniștitor și nici nu zice nimic. Nici minciuni, nici adevăruri. Gol și impenetrabil deopotrivă. Nu. Nu vin. Prefer să mor de foame sau să ajung să-mi mănânc fotoliul. Mai am unul, oricum. Sau ușa de la dulap. Oricum e gol. Nu. Orice mi-ai spune, știu că e jos. Bine, atunci sigur e acolo, după colț și mă așteaptă… Dar n-am avut niciodată încredere în tine. Știu că nu e cel mai plăcut mod prin care să afli așa ceva, dar… noah… viața e amară. Eu sunt amar. Am un gust amar în gură. Nu cred ca planta aia era comestibilă. Nu. Ce nu ți-e clar? Nu vreau să ies. Prefer să mucegăiesc în singurătate decât să am de-a face cu asemenea “creaturi”. Hai, scutește-mă de astfel de impresii. Pentru că ți le-aș fi cerut dacă aș fi avut nevoie de ele. Nu vin. Poți să-mi pui o tavă de aur în față… Poți? Să-mi pui o tavă de aur în față? Știam că nu, dar chiar dacă ai putea, și dacă ai chiar face-o, tot n-aș ieși. Nu, nu. Nu! Nu mă impresionezi. Dar n-ai decât, dragule…

… și da, în măsura posibilităților, te mai aștept pe la mine. Tot aici mă vei găsi. Știi cum să bați la ușă… altfel nu îți voi răspunde.

We’re both invisible
You take my hand ‘n
Drag me through this
Unsuspicious crowd

Coeur de…

•December 20, 2014 • Leave a Comment

Să ardem poduri în urma noastră.

Am găsit o melodie pe sistemul melodiilor care caracterizează lista melodiilor de la mine din winamp. Cei care mă cunosc, știu la ce mă refer. Nu este nici prima nici ultima. Sunt conștient. Doar că această piesă a și fost asociată, ieri, cu o palmă pe care mi-am luat-o de unde mă așteptam mai puțin.

Cuib de vipere, târâtoare veninoase și alte creaturi infecte. Până și aerul putrezește în jurul lor. Și mai vor și respect, nedându-și seama că-și doresc frica celor din jur. E OK și cu frică. Orice imperiu a fost construit așa. Dar tot așa a fost și dărâmat.

Povești de adormit copiii, iar prin copii mă refer la prostimea care stă cu piciorul “maestrului” pe gât. “Nu există viață in afara acestor ziduri” – un context de film artistic prea des utilizat deja în ultima vreme. Nu există context ce nu poate fi depășit, lăsat în urmă. Ce-i drept alegerea are consecințele ei, ca oricare alta. Bancul cu dracul cel gras de la cazanul românilor este grăitor. Vom prefera să aruncăm cu rahat în cei care nu se supun “ordinii” pe care încercăm să o impunem.

“Capul ce se pleacă, paloșul nu-i taie, Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!

N-aveți decât să vă bălăciți în rahatul în care ați ajuns.

Ta peine s’est fondue au délire des autres

Numai

•October 11, 2014 • Leave a Comment

Come closer, don’t be shy… stay beneath the rainy sky…

Să simți că nu mai aparții și să îți dorești să dispari din contexte rând pe rând. Să observi că formele tale nu se mai potrivesc deloc spațiilor prescrise. Să nu mai vezi la fel nici măcar aburul amestecat cu fum, dimineața, când, zgribulit, tocmai ți-ai aprins țigara de lângă cafeaua încă fierbinte. Să nu mai discerni reacții la cei din jurul tău pentru că liniște este tot ce reușești să semeni. Sa nu-ți mai dorești să creezi scenarii în același loc în care totul era înconjurat de acea aură unică. Să nu mai despici firul deloc pentru că nu mai ai cu cine și de ce. Să nu mai privești și să nu mai asculți nimic. Să nu mai strălucești, stingându-te treptat, precum o stea ce ramâne, cu timpul, fără substanță. Să nu te mai strecori printre idei, doar pentru că nu-ți mai dorești să creezi încă una. Să nu mai ridici tonul în momentul în care descoperi nedreptate îndreptată înspre tine. Să nu te mai cobori în negura mocirlei vieții care te înconjoară. Să nu te mai bucuri de albastrul cerului de toamnă timpurie. Să nu mai auzi decât vântul zbătându-se printre ramuri de copaci și fire de iarbă îngălbenite. Să nu mai percepi decât apăsarea și nepăsarea singurătății. Să nu mai exiști prin cei pe care nici nu mai ai senzația că îi cunoști.

Să te disipezi ca un acord de chitară într-o noapte înghețată de noiembrie.

nu mai lași amprente… de nici un fel.

It smells like rain today

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 169 other followers