Flatline

•December 6, 2016 • Leave a Comment

pietro_pajetta_-_der_hass_-_1896

Am văzut mai demult un film cu un zombie care revine la viață (e, cred, cel mai potrivit formulat, în contextul în care nu-mi dau seama dacă e corect <învie> sau <înviază>… sau <înviește>?… glumesc. Deși, la cum se mișcă limba în ultima perioadă… Pun intended).

Nici nu mai știu când am scris ultima oară. Îmi propusesem să mă uit înainte să mă apuc de scris, dar n-am făcut-o. Sufletul meu, mic și negru ca un sâmbure de măslină a murit candva prin vară, în cazul in care nu a fost suficient de clar din postarea care, aparent, există.

Hmmm… am fost atât de criptic atunci încât nici eu nu-mi mai aduceam aminte dacă am povestit, sau, anyway, menționat momentul critic. Fuck the world. Nu. Prea târziu. Americanii au făcut-o deja.

Ideea era de a afișa un mic update în ceea ce privește starea mea de spirit actuală. Spuneam unor amici, că nu mă mai întristează ce percep că se întâmplă în ziua de azi. Sunt, în schimb, din ce în ce mai dezamăgit. Și nici măcar nu pot zice că am avut nu știu ce așteptări de la realitate. Bine… și realitate e mult spus. Dar am o bulină roșie că am folosit verbul “a percepe” înainte, nu?

Revenind… zombie… poate e mult spus. Da, nu mai am energie, deci din punctul ăsta de vedere, parcă se potrivește. Amu… care e pluralul de la zombie? Fuck… și trebuie și articulat… Reformulăm. Nu cred că există vreun zombie căruia să-i crească tensiunea. Nici nu știu. Au ei așa ceva? Nevermind.

Sunt dezamăgit de discrepanța dintre corpul nostru animal care a luptat zeci de mii de ani să supraviețuiască și eul social pe gâtul căruia stau cu piciorul de la părinți până la prieteni, trecând prin instituții cu liderii lor de opinie mai mult sau mai puțin opinie.

Unul dintre aspectele menționate în culegerea de date este că “nu există opinii bune sau rele,  corecte sau greșite”. Tzha!

Mi-a crescut gradul de imunitate la prostie. Nu fac decât să compătimesc pe cei care suferă din cauza acestei condiții. Cu cât sunt mai multe picioare pe gâtul unui om, cu atât descrește cantitatea de oxigen care ajunge la creier și normal că nu funcționează la adevăratul lui potențial.

Wake up!

Nu îmi e foarte clar dacă o spun în eter sau dacă replica este îndreptată către cineva(,) în mod particular (sau) mie.

Așa cum America a fost practic prinsă de pizdă de către Trump, la fel și România, numai că țărișoara noastră mai e și foșoșă.

You’ve got a new horizon it’s ephemeral style
A melancholy town where we never smile
|Celia Pavey – Feel Good Inc. – Gorillaz Cover|

PS. Imaginea este preluată de pe Wikipedia, reprezentânt un tablou realizat de  Pietro Pajetta,  în 1896, intitulat Der Hass (Ura, și nu, nu pe sistemul “exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc.” conform dexonline). Imaginea a fost publicată în articolul despre necrofilie.

To the hills

•June 28, 2016 • Leave a Comment

11906171_431963913676056_2075246891_n

Vreau să fac un pic de ordine pe rafturile prăfuite.

Confort, în dreptul scenei PE care se joacă o dramă excelentă. O singură problemă. Drama e parte a unui spectacol postmodern. Din cela interactiv. Un iaht plin cu frustrări și un iaht plin cu cataloage de frustrări și un iaht cu bărbați, da. Da. Bărbați cu cataloage cu frustrări.

Deși interesant ca experiment teatralo-social, devine deranjant când actorul se contopește cu rolul. Nu mai interacționezi doar cu rolul, oricât ai încerca să te păstrezi în public. Muntele de frustrări se revarsă, ca o magmă densă, mistuind tot în cale.

Emoționant, din perspectiva schimbării scenelor, sau mai degrabă a măștilor, că scena e tot aceeași, cumva, încercând să păstrez confortul, care, ce-i drept, e nemaiîntâlnit, încerc să-mi regăsesc echilibrul. Nu vreau să încep să sap prin munte în încercarea de a găsi sâmburele de ființă care mi-a stârnit interesul, în cazul excepțional în care chiar există și nu e pur și simplu o plăsmuire fantomatică a unor dorințe imposibil de contextualizat.

Încerc și io să înțeleg măștile, că doar, de… trebuie să interacționezi cu ele pe scenă… teatru mă-sii. Nu e bine. Încerc și io să înțeleg ce-i sub mască, ca doar, de… nu sunt actor de profesie, și măcar la un nivel uman, poate-poate oi fi capabil. Nu e bine. Încerc să mă dau la o parte din calea vijeliei magmatice ce se dezlănțuie în fața mea, că doar, de… câtă apă să am la mine? Nu e bine.

Nu… Nu e bine pentru mine. Cine cristos m-a pus să merg la teatru? N-ar fi fost mai bine să stau acasă și să-mi imaginez în continuare confortul PE care, aparent, mi-l imaginez (defapt) acum? Sau e vorba aici de acel self-fulf-pro care, chit că târându-se, încearcă să-și demonstreze că are dreptate?

… dați-mi cinematograf...

Împăcat, ziceam acu ceva vreme. Sunt în continuare, deși cu un gust amar de…


“To the hills” Alexander Bălănescu

but think twice…

•May 31, 2016 • Leave a Comment

the_splitting_headache____by_teophoto

A part of me died last week; “the last part of what made me feel human”, I said to someone. The last shreds of human affection I had, abruptly transformed into social norm, common sense and obligation. Rerunning all aspects of this wonderful weekend in mind, sickens me. Won’t lay them down on this virtual page, as these are things one won’t allow to be forgotten, as they mark the rift between ages and between social groups; me and everyone else.

Sad that this had to be the context to reveal all those burning frustrations with the lack of excellence, human depth and self esteem.

I wish I could call it a step towards maturity, but I will only interpret it as shit-slapping and disengage.

I really do hope ISIS will gather the strength necessary to destroy everything in its path beyond these wretched lands. We deserve to burn as a nation and everything we’re associated with. We never took responsibility for anything. At least then, we’ll have someone to blame.

And we will burn. One way or the other. There’s no doubt about it.

Either way, we’re smoldering.

Ha, ha, ha! Bless your soul! (Gnarls Barkley |Crazy|)

În umbra unei stele reci

•April 12, 2016 • Leave a Comment

1327485010930420

Câteva mângâieri firave, disipate pe câteva meridiane… Cuvinte cu duiumul, violate de vidul pe care încearcă să-l satisfacă… Dorințe eronate, puse la loc pe rafturile prăfuite ale, surprinzător, aspirațiilor… Orbiri scrijelite în jurnale de război…

Coioții se iau la întrecere cu girafele în mintea mea.

I’ve tried.

Nu-i nimic. Nicăieri. Și… e bine?

Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.

Then, later, when it gets dark…

•January 12, 2016 • Leave a Comment

6069_A-small-pink-flower-by-the-roadside

Am avut senzația că am spus deja tot ce puteam spune. Vreau să fi spus tot. Am spus prea mult… Nu cred. Rememorez monologurile împreună cu imaginile atașate. Dar nu de aici iradiază liniștea.

Am ajuns în situația strugurelui care el însuși se consideră prea acru. Și mai sunt și din cela de import, fără nici un sâmbure (de adevăr) ca să mă pot înmulți. Am deraiat grav. Nu contează. E bine(,) și pe lângă drum(, mă pot bucura de atât de multe lucruri).

Riscul este prea mare să mă îngrop de viu dărâmând zidurile de apărare, motiv pentru care ele vor rămâne în picioare. Știu.

Paths can’t cross if they don’t exist, or rather, if one chooses not to acknowledge them.

D(o)ar eu mă înțeleg, cel puțin uneori.

You make me forget myself…

of your loving arms

•March 30, 2015 • Leave a Comment

Mă sperie gândul. Nu, filtrele raționale îmi atrag atenția că defapt, doar mă indispune.

Într-un colț mucegăit de țară… Despre percepție vreau să zic. E așa o… am o imagine în minte pe care mi-aș dori să o văd realizându-se în realitate, dar în aceeași măsură parcă totuși aș vrea-o departe de mine. Nu. nu pot fi eu, cel de acolo. N-ar fi natural. Ar fi… Nu, N-aș fi eu. Asta în cazul care sunt cine cred că sunt. Poate greșesc. M-am învăluit în mantie și am dispărut ca magicianul de pe scenă. Nu mai sunt numai eu. Sunt eu plus( )valoare. Nu vreau și totuși mi-aș dori.  Părți din mine pe care nu le-am exprimat niciodată îndeajuns.

Vreau să îți ofer o parte din control… Nu. Nu vreau asta. Vreau să îl iei cu forța. În urma unei lupte pe viață și pe moarte, ca în basme, când Prâslea…

Nu vei reuși. Nu ai nici un fel de șanse. Mă uit la tine de la distanță (am hipermetropie). Câmpul meu gravitațional te-ar spulbera. Praful și pulberea sunt grunjoase. Țestoasă… nu știu ce-mi veni. Ultimele zvăcneli ale unei lumânări rămase fără substanță. Umbra unui scris pe o coală albă după ce o radieră a încercat să-și facă treaba pe cât de bine i-a fost dat de creatorul său să funcționeze. Un steag stins în arșița unei zile de vară fără adieri, într-un parc paralizat de liniștea duminicii încinse de Gustar.

Mi-ar plăcea să te văd încercând. E singura plăcere ce mi-a mai rămas. De ani buni de zile încoace. Singurul lucru ce îmi mai face să tresară pulsul. Zumzetul binecunoscut al unui țânțar ce te anunță în beznă că nu ești singur. De altfel, cu toții avem foarte mulți prieteni microscopici care nu ne părăsesc niciodată. La modul ăsta, dacă privești, nu ești niciodată singur. Și sincer cred ca am întâlnit și bacterii mai inteligente decât mulți membri ai speciei umane.

Nu vei încerca… La fel ca restul, nu vei avea răbdarea suficientă să… ce? Da. Dacă stai bine să te gândești, sunt mulți la care accesul ar fi mult mai ușor. Nu. Nu cu un asemenea complex de variabile, factori și permutări. Sunt unic. Norocul vostru. Ghinionul meu. Dacă aș fi în locul multora, mi-aș fi scos ochii deja.

Tot timpul voi avea venin suficient încât să otrăvesc pe oricine. Punctul meu forte rezidă în gestiunea punctelor tale slabe.

Chiar mi-ar plăcea să te vad încercând…

Ne auzim mai târziu? Cu siguranță că ne vom auzi, dar mă vei și asculta? Eu…

 I will stand tall

Somethin’s amiss

•February 14, 2015 • Leave a Comment

Why do they always smile and lay silent?

There comes a time when one interacts with such powerful examples of functional hows referring to ways of interacting with the world around that one feels that one should re-evaluate one’s own pillars of perception.

A voice keeps whispering from one of the dark corners. No, honey, not you. You shall more than likely blossom (in a soon – a very powerful word for word translation, for some Romanian friends of mine know why).

Why dream of the world when one could recreate it? One could merely flick a wrist and most of the zombies, caught in the web of deceit and lies also known as life (through it’s mundane existence) would whither and fade from any/all records.

One will merely start taking things as they are perceived, not as one wished they were.

Jimmy Carr said at some point: “Do you think when a stripper gets home thinks to him/herself: ‘Darn, more work’?”

How must words feel when they retire for the night, in Silence, behind the shadow of darkness knowing very well what they were created to do and realising what meaning they ended up holding as the sun was disappearing behind the forest?

You might choose to say you’re made of star dust, but you know as well as one does. We’re both, just nuclear waste.

How dare you not sleep, when everybody thinks they’re awake?