Silence

a4d3462a46c5965b5be54b8400530ffc

Traim si ne dezvoltam intr-o societate in continua anomizare. ne distantam unii de ceilalti, pe masura ce trece timpul. Singurul lucru bun este acela ca suprafata terestra este limitata, la fel ca si noi deocamdata (in sensul ca nu ne  este foarte accesibil sa ne desprindem de ea), si in curand nu vom avea incotro, fiind obligati sa ne lovim unul de celalalt (pentru cei care nu s-au prins inca, am luat in calcul variabila conform careia numarul nostru pe Terra, creste)

Ne distantam unii de altii prin metode relativ ingenioase, mai exact, apropiindu-ne virtual. Vorbim mult mai des, pentru ca ne este accesibil, ne vedem mult mai usor, chiar daca la mii de kilometri distanta, folosind mijloace tehnologice relativ avansate. Ne distantam creindu-ne o imagine deformata fata de ceilalti. Deformata de lipsa de simturi si de limitarea celor ramase. Ne distantam, pe masura ce imaginea respectiva se inradacineaza in perceptiile celor cu care interactionam; perceptii care ocazional, trebuie intarite, revitalizate. Ne pierdem in spatele mastilor. Contactul cu realitatea devine, pe parcurs, virtual…

Si ajungem sa avem din cand in cand parte de momente in care sa ne dam seama de faptul ca n-am mai atins cu adevarat pe cineva de o saptamana, o luna, un an… poate chiar mai mult.

We miss the touch. Sometimes, I think we crash into people on the street just to feel something.

Atunci este momentul in care iti dai seama cat de singur/a esti si cat de bine ti-ar prinde o imbratisare, chiar si de la cei care le ofera gratuit pe strada, din cand in cand… sau incepi si iti aduci amintede imbratisarile pe care ti le oferea mama sau tatal tau, cand isi dadea seama ca ceva nu este in regula cu tine… ca esti suparat… ca plangi… ca te doare ceva…

Asa ajungem sa tinem cu dintii de amintiri, de anumiti oameni care au insemnat ceva in viata noastra la un moment dat, cu toate ca ei nu mai reprezinta nimic din cat insemnau inainte, cu toate ca ne-am indepartat de ei, voit sau mai putin voit. Suntem plini de paradoxuri. Vrem, dar de fapt nu vrem si invers.

In cazul in care teoria expansiunii infinite a universului sta in picioare, am senzatia ca asa vom ajunge si noi, dpdv psihic, ca fizic vom ajunge ca sarmalele, poate nu chiar unul peste celalalt. Vom ajunge sa stam langa aceeasi persoana nonstop fara sa stim cu adevarat cine este acea persoana si fara sa fim capabili sa discernem daca perceptia noastra este sau nu corecta. Ne distantam… pe masura ce trece timpul.

~ by Death Whisper on September 18, 2009.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: